O poveste veche, dar pururea nouă

de Radu Gh. Solomon

Motto: „Povestea este veche, totuşi

De-a pururi rămâne nouă.

Şi-aceluia cui i se întâmplă,

Îi rupe inima în două.”

(„Intermezzo liric” – Heinrich Heine)

Te iubesc! Te voi iubi mereu! Nu mă părăsi în noaptea asta! Rămâi, rămâi cu mine mereu! Nu pleca! Încerc cu greu să mă trezesc din visul acesta straniu. Nu reuşesc. Cuvintele îmi tropăie prin minte şi zgomotul lor asurzitor mă împinge la exasperare. Un chip din care se disting cu greu ochii albaştri ca safirul şi părul de culoarea spicului, se întrezări în visul meu şi buzele-i roşii continuă să murmure acele cuvinte. În cele din urmă sar din pat şi reuşesc să mă trezesc.

Unde eram? A, da, acum îmi amintesc, sunt pe malul lacului Căldăruşani, într-un camp de cercetare a florei şi faunei Codrilor Vlăsiei.

M-am îmbrăcat şi am pornit spre lac cu gândul de a face o baie înainte să se trezească ceilalţi. Dar, de unde, erau toţi pe malul lacului, mai puţin şefa de camp, Alexandra sau Calypso, cum îi spuneam noi. Numai cât m-am gândit la ea şi a şi apărut în spatele meu. M-am întors brusc şi un fior rece m-a trecut: ochii aceia albaştri şi părul blond semănau exact cu chipul fantasmagoric din visul meu. Alexandra?! Ce căuta ea în visul meu? Of, parcă tot Universul era împotriva mea, nu-mi aminteam nimic!

M-am aruncat în lac, urmărind cu privirea plecarea ei de pe mal. Am înotat până la o cascadă şi am rămas acolo pentru un moment. Calypso era deasupra cascadei. De ce mă tot urmărea? Într-o clipă am văzut-o plonjând în apă şi înotând spre mine. Poate avea ceva să-mi spună sau să-mi reamintească…

- Înotăm până la insulă?

Am stat şi am apreciat distanţa. Era destul de mare:

- E imposibil să ajungi acolo fără să te îneci.

Ea s-a uitat la mine de parcă aş fi zis ceva ieşit din comun.

- Dar astă-noapte cum ai putut ? Şi acum două nopţi? Şi m-ai luat şi pe mine cu tine.

- Nu-mi aduc aminte. Haide să ne întoarcem în camp!

A acceptat fără să spună nimic. O legătură se făcea acum în mintea mea între acele cuvinte şi chipul ei. Probabil i le spusesem în nopţile în care ea pretinde că le-am fi petrecut pe insulă şi de care eu nu-mi amintesc.

După micul dejun am plecat să vizităm Mănăstirea Căldăruşani , unde stareţul a acceptat cu plăcere să ne primească. Am luat prânzul acolo şi am rămas toată după-amiaza cu călugării, care ne-au povestit istoria locului. Am plecat spre seară, într-un fel împăcaţi cu noi înşine.

De ce să mint? Clipele pe care le-am petrecut la mănăstire au fost atât de pline de linişte şi pace încât mă simt uşor ca un fulg.

Ajunşi în camp, o căutam pe Alexandra. Trebuia să vorbesc cu ea. Am căutat-o vreo oră, până când Victor, un bun prieten, mi-a spus că a văzut-o luând o barcă de la mănăstire şi plecând spre insulă.

Mă provoca să plec la ea. Într-un fel acceptasem provocarea, chiar dacă subconştientul meu se opunea acestei decizii. Mi-am împachetat câteva lucruri într-un rucsac impermeabil şi m-am îndreptat spre malul lacului..

Aici, apele negre ale acestuia m-au speriat şi m-au făcut să mă tem să intru în ele. Nu-mi puteam stăpâni frica. De ce mi-era atât de frică dacă ştiam că înotasem în lac în urmă cu o noapte? Oare atunci nu eram conştient? Frica era prea mare. Am închis ochii şi am sărit în apă. Am început să înot şi frica parcă a dispărut. Acum eram perfect conştient de ceea ce făceam. Când am văzut că mă apropii de insulă, teama a dispărut de tot şi un impuls m-a făcut să înot mai repede, mai repede şi mai repede către acel ţărm. Simţeam că mă apropii de o poartă spre alt tărâm, unde voi găsi răspuns la multe din tainele pe care Universul le creează neîncetat.

Într-un târziu am ajuns pe mal şi am picat în nisipul fin. Nu ştiu cât am rămas aşa. Nu se înserase încă. Un foc mi-a atras atenţia pe cealaltă parte a insulei. M-am ridicat şi am alergat într-acolo. Focul pâlpâia dar nu era nimeni lângă el. Brusc, un alt foc s-a aprins pe malul de unde plecasem. Am fugit acolo, dar…nimeni. Brusc, o idee mi-a străfulgerat mintea: Victor mi-a jucat o festă şi acum râdea probabil de mine. Dar, ce era cu acele focuri? Mi-am dat seama că gândeam anapoda, pentru că el nu avea cum să aprinde focuri pe o insulă ce se afla la vreo doi kilometri de ţărm.

Mi-am amintit atunci că în partea de răsărit a insulei se afla un ponton improvizat unde puteai ancora o barcă. M-am îndreptat acolo şi am găsit barca şi lucrurile Alexandrei. Pe ea nu am găsit-o. Probabil stătea ascunsă şi râdea pe seama mea, că nu ştiu ce se întâmplă. Mi-am amintit că părintele stareţ ne povestise că pe insulă era un stejar bătrân în care un călugăr durase un sălaş în care se mai retrăgea vara.

Am pornit în căutarea stejarului, pe care l-am găsit repede pentru că era uriaş faţă de copacii din jurul lui. Sălaşul era acolo, dar scara era trasă. Era un semn prea evident că Alexandra se afla sus. M-am învârtit în jurul copacului, l-am studiat şi în cele din urmă l-am luat în braţe şi am început să mă caţăr. Am bătut în uşa căsuţei. Un glas cristalin, dar puţin speriat, a întrebat:

- Cine-i acolo?

N-am răspuns. M-am gândit că poate o să-şi dea seama . Dar nu, întrebarea a venit iar:

- Cine-i acolo? Răspunde! Cine-i acolo?

- Credeam că nu mai întrebi. Eu sunt. Deschide!

- A, până la urmă ai venit! Vezi că poţi înota până aici fără să te îneci?

- Ei, de-ai şti tu ce greu a fost…

- Bine, bine, vino înăuntru, că o să îngheţi dacă mai stai acolo!

Am intrat în căsuţă şi m-am aşezat pe un scăunel de răchită, lângă o măsuţă dintr-un colţ. O flăcăruie pâlpâia în spirtieră, încălzind un ceainic ce răspândea un miros aromat. Alexandra mi-a turnat o cană de ceai cald. Am băut împreună ceai la măsuţa de răchită. Am început să ne povestim vieţile, chiar dacă ne cunoaştem destul de bine, pentru că am copilărit împreună şi în plus suntem născuţi în aceeaşi zi. Sunt mai mare decât ea cu câteva ore. O consider cel mai bun prieten al meu.

Mi-am luat cana de ceai, care se răcise, şi am ieşit pe o mică „terasă”, spre răsărit. Am stat acolo singur, privind stelele. Luna palidă se ivi de după codrii de stejari seculari ai Vlăsiei.

Pendula din perete bătea ora zece. Zece lovituri de clopot. După câteva minute, toaca începu să bată la mănăstire. Bătăile acesteia, acompaniate de sunetul clopotului cel mare umpleau văzduhul de undele lor melodioase.

Mă aflam într-o gură de rai şi parcă îngerii cântau prin glasul clopotelor. După câteva minute sunetele divine au încetat. Alexandra întârzia să vină pe terasă. Am crezut că adormise, dar două mâini fine şi reci mi-au înconjurat trupul şi o voce suavă mi-a şoptit la ureche:

- Ce, credeai că nu mai vin?

- N-am răspuns. Am privit-o şi pentru prima dată mi-a fost frică de chipul ei, de glasul ei, de fapt de ea. Deşi o cunoşteam de o viaţă, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce.

- Am stat aşa destul timp, până când ea a rupt tăcerea:

- Ce frumoase sunt stelele în seara aceasta! Parcă Universul şi-a contopit toate frumuseţile sale deasupra noastră.

- Într-adevăr, peisajul feeric al nopţii îmi încântase şi mie privirea, dar mi-am spus că e mai bine să tac, pentru a o lăsa să-şi continue ideea.

- Poate că Eminescu avea dreptate! Stelele sunt frumoase, dar dacă ele sunt doar icoana celor care au fost, ce rost ar mai avea să le contemplăm? Universul acesta al nostru, pe care îl putem simţi nu ne oferă indicii despre stele şi nici despre moartea lor.

- Unde vrei să ajungi? Am întrebat curios.

- La sufletul stelelor. Singurul lucru pe care îl cred despre acestea este acela că ele strălucesc pentru ca fiecare dintre noi să-şi găsească steaua lui.

- Da, într-adevăr, e posibil ca stelele să strălucească din acest motiv gândul mă duce la tema reperului optim despre care Andrei Pleşu spunea că se află „acolo”, la linia orizontului sau la zenit, dacă privim în sus.

- Da, dar idealurile noastre sunt atât de profunde încât tind să se afle în spatele liniei orizontului şi departe de zenit. Poate că pentru tine există un acolo în care îţi pui speranţa. Pentru mine există un întreg Univers pe care îl simt că se pogoară la picioarele mele când îmi doresc cu adevărat ceva.

- Nu neapărat. Vorbim aici de cele trei „acolo” despre care scrie Andrei Pleşu: un „acolo” al credinţei, Ierusalimul ceresc, un „acolo” al cunoaşterii, adevărul absolut şi un „acolo” al vieţii zilnice, fericirea. Şi despre ultimul se poate vorbi mai mereu pentru că celelalte două sunt aproape imposibil de atins.

- Îţi place să crezi. Şi mie. Însă, o întrebare mă tulbură de mai multă vreme: cine suntem? Sau de unde venim şi unde ne ducem? Nu pot răspunde la această întrebare. Poate nu m-am gândit niciodată la ea cu seriozitate. Dar am învăţat ceva de la tine şi anume că trebuie să trăieşti clipele vieţii ca şi cum ar fi cele din urmă. Această purtare a ta m-a ajutat mult în viaţă şi mă va ajuta în continuare. Tu de ce trăieşti aşa?

Pentru un moment nu am ştiut ce să-i răspund. Dar mă simţeam copleşit de sinceritatea ei. Mâinile îi erau reci, dar ochii îi erau atât de calzi…

- Tăcerea ta vorbeşte, să ştii!

- Poate că ai dreptate. Acum trebuie să-ţi fac şi eu o mărturisire: când sunt cu tine sau când mă gândesc la tine, parcă aş fi cu mâinile pe cornul unui inorog, prin care descopăr tot Universul. Am să încerc să-ţi răspund la întrebare, dar nu cred că voi fi prea convingător. Vezi tu, eu văd viaţa ca o trecere a sufletului printr-un trup. Eu cred că viaţa izvorăşte din moarte pentru ca în cele din urmă să se întoarcă la ea. Scânteia ce deosebeşte viaţa umană de moarte este existenţa. Existenţa este de fapt viaţa împreună cu conştiinţa morţii, după cum spunea Hegel, dar în acelaşi timp, eu consider că existenţa este de fapt starea supremă a materiei fizice.

- Eu nu prea dau aşa mare importanţă acestei existenţe, cred că viaţa este mai importantă decât existenţa.

- Uite, deja consideri viaţa un scop. Acest lucru nu este bun. Viaţa nu este un scop, ci scopul este viaţa.

- Da, dar ce importanţă are viaţa dacă nu o putem trăi cu adevărat. Cred că viaţa este o perioadă de timp pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a da dovadă de ce suntem în stare.

- Da, şi asta-i adevărat, dar eu încerc să bat la altă uşă. Uşa aceea se numeşte moartea, mai exact, viaţa ce este în esenţă un galop nebunesc spre aceasta. De ce cred acest lucru? Pentru că până acum moartea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil. De asemenea, s-a constatat prin metode ştiinţifice că sufletul, respectiv scânteia ce dă viaţă trupului, îl părăseşte pe acesta în momentul morţii.

- Şi uite aşa, ajungem să vorbim de limita dintre lumi, de interval. Ce părere ai despre îngeri?

- Îngerii? Sunt fiinţe daimionare ce se află la limita oricărei antiteze şi dihotomii şi care fac diferenţa dintre gândirea limitată, dihotomică şi cea în sens larg, trihotomică. Eu cred în Dumnezeu şi cred de asemenea şi în îngeri ca mesageri ai săi, ca păzitori ai noştri, ai fiecăruia şi mai presus de toate, epurele noastre, după care trebuie să ne ghidăm.

- Se poate vorbi, după părerea mea, despre o dragoste între om şi înger. Această dragoste însă se reflectă şi asupra fiinţelor pe care un om le iubeşte. Mă refer aici la amor, la dragostea pentru o fiinţă de sex opus.

- Aha, aici voiai să ajungi! Iubirea, pentru mine, este sentimentul suprem ce defineşte fiinţa umană. Iubirea umană ajunge uneori la putere absolută, pe care Dante a menţionat-o la sfârşitul Paradisului şi anume: „Iubirea ce mişcă soarele şi celelalte stele”.

- Foarte profund. Iubirea este într-adevăr un sentiment nobil, dar de asemenea este şi o dovadă de loialitate.

Nu mă aşteptam să gândească atât de profund şi de departe de limitele microcosmosului ce ne înconjura. Am tăcut amândoi după ce a vorbit ea. Peisajul acela nu mai trebuia tulburat cu gânduri filozofice şi morale izvorâte, probabil, din imaginaţia fiecăruia dintre noi. Tăcerea aceea ne unea şi ne simţeam amândoi, stând acolo îmbrăţişaţi, ca într-un mic colţ al Universului. Avea dreptate, Universul se plecase la picioarele noastre pentru a ne oferi acele clipe minunate. Gândurile mi-au fost tulburate de un urlet de lup şi de strânsoarea braţelor ei la auzul acestuia.

- Mă iubeşti? Mă iubeşti cu adevărat? a întrebat cu o voce timidă.

- Da, te iubesc! Te-am iubit mereu şi te voi iubi până la acel supremum vale

ce ne va despărţi şi poate şi după aceea.

A urmat o clipă de linişte şi la un moment dat am început amândoi să recităm versuri din Intermezzo liric de Heine:

„ Povestea este veche, totuşi

De-a pururi rămâne nouă.

Şi-aceluia cui i se întâmplă,

Îi rupe inima în două.”

Nu ştiu cum am reuşit în acel moment să ne sincronizăm gândirea. Ce-i drept, ne uimise pe amândoi acest lucru şi în acelaşi timp ne-a speriat. Brusc, mi-am dat seama că am ajuns într-o stare de absolut, ajunsesem un fel de demiurg şi puteam să văd adevărata fiinţă a Alexandrei şi adevăratele ei simţăminte.

Era pentru prima dată când petreceam cu ea clipe de linişte profundă, însoţite de mărturisirea reciprocă a sentimentelor de iubire.

- De ce mă iubeşti? Am întrebat curios.

- Nu te iubesc, te ador! Am reuşit să găsesc în tine, în sufletul tău, acea scânteie şi acea siguranţă pe care doar un zeu mi-ar putea-o oferi. Am realizat apoi că ai devenit pentru mine un model şi mai presus decât asta, o persoană, un om capabil să-mi împărtăşească dragostea. Dar tu, tu de ce mă iubeşti?

- Eu nu-l iubesc decât pe Dumnezeu, dar în cazul tău Dumnezeu a pus o oglindă între mine şi el şi sentimentul acesta al iubirii divine s-a reflectat către tine. Am găsit, în sfârşit, cu ajutorul puterii divine, persoana aleasă, omul pe care trebuie şi mă simt obligat să-l iubesc. Nu cred că există o motivaţie pentru dragostea ce ţi-o port ci pur şi simplu cred că este un lucru normal de care ar trebui să nu-ţi pară rău.

Un sărut cald şi pasional îmi descleştă buzele îngheţate de frigul nopţii. Acum, simţeam că nu mai există două corpuri diferite unul de celălalt. Eu şi Alexandra formam un singur fragment din Universul ceresc.

Nu am aşteptat să-mi spună ceva după acel sărut, pentru că ştiam deja ce simte şi probabil că şi ea ştia, de asemenea, ce simt eu.

M-a luat de mână şi am coborât din căsuţa din copac. Ne-am apropiat de plaja dinspre răsărit. Crepusculul dimineţii făcea cerul roşu purpuriu la orizont. Luna îşi oglindea frumuseţea în apele negre ale lacului. Nisipul plajei era ca argintul.

Un şarpe de culoarea lunii s-a strecurat pe nisipul fin. A trecut pe lângă noi şi parcă şuieratul vântului a încercat să şoptească ceva. Mai apoi am desluşit vorbele: „ Înţelepciunea este aflarea tainei celei mai mari a Universului”. O legătură s-a creat în mintea mea între acel şarpe şi şoaptele vântului. Totul se simplifica în simbolul înţelepciunii absolute – şarpele. Erau un fel de monolog polifonic gândurile ce-mi veneau atunci în minte şi pe care refuzam să le înţeleg.

O mână rece m-a împins pe nisip cu faţa spre cer. Lângă mine, Alexandra stătea ca o stană de piatră, ca o statuie în linii deosebit de fine.

Ce căutam acolo? De ce eram lângă acest vis al meu? De ce tăceam?

Atunci, Calypso mi-a şoptit la ureche: Te iubesc! Te voi iubi mereu! Nu mă părăsi în noaptea asta! Rămâi, rămâi cu mine mereu! Nu pleca! Aşadar, cuvintele care au dat sens acestui interval de timp îşi arătau acum înţelesul profund şi mai presus de toate, esenţa lor: sufletul Alexandrei.

Nu îmi amintesc să mai fi spus povestea aceasta cuiva şi nici nu-mi mai aduc aminte ca s-a mai întâmplat în cele câteva ore ce ne-au despărţit de revărsatul zorilor.

A doua zi, Victor ne-a găsit îmbrăţişaţi pe nisipul fin, îmbrăţişaţi pentru vecie…

PS: În amintirea celei ce trebuia să fie….

Mãtase albã

Mã trezesc…greu, mai greu ca de obicei, aşternutul mai mirosea încã a parfumul ei, camera obscurã ascunsã în spatele unor draperii groase purta încã misterul nopţii ce trecuse. Mã trezesc şi greu mã ridic în capul oaselor. Lumina slabã şi pãlpâindã a lumânãrilor cu ciorchini de cearã şi mirosul extaziatic al tãmâii ce inundã in razele de luminã ce patrund prin marginile draperiei mã adorm intr-un somn bizar şi greu…

Mã uit lângã mine şi vãd o fecioarã de mãtase alba. Patul greu de abanos cu aşternuturile-I scrobite par a fi un catafalc pentru frumoasa fãpturã. Gândurile mele rãvãşite de pasiunea nopţii ce trecuse mã duc la nimfele ce-I pãcãleau pe muritori. Dacã Ulyse scãpase de cãntecul sirenelor, eu eram atras straniu de fecioara din mãtase alba.

Mã apropii uşurel fãrã a o trezi şi deschid geamul. Aerul sãrat al ãrii îmi inundã nãrile. Fecioara din mãtase albãse aflã acum în raza unui rãsãrit aprins de soare. Pescaruşii acompaniaţi de valurile mãriiîşi cântã simfonia lor dureroasã. Iarna va lua sfârşit şi odata cu ea şi fruseţea îngheţatã a mãrii se va topi şi va dispãrea ca praful amintirilor...

Şi totuşi ca s-a întâmplatazi noapte? Era a treisutea noapte în care vântul îşi bãtea sãlciile pletoase şi ul;tima zi a vieţii mele, titanul ce dãinui de milenii pe pãmânt. Şi ea? Ea... zeiţa mãtãsii albe, cea care va da naştere titanului ce mã va urma. Ca o stânca într-un loc nemarginit, ca un nufãr alb într-un colţ de pãdure inundatã eram noi... eu şi ea... întinşi pe patul ce avea sãne serveascã drept mormânt. De ce? Am hotãrât ca timpul sã stea în loc acolo nu mai mult de viaţa mea.

Suflul rece al mãrii ce tulbura nestinghenit flãcãrile di şemineul din dormitor, îngheţa privirea şi toul devenea alb. Şi de ce? De ce? Azi eultima mea zi... voi pleca precum un vis pierdut. Şi ea? Ea va rãmâne sã-şi verse mãrgãritarele lacrimilor pe trupul meu azuriu şi neted. Şi totuşi nimic nu mai conteazã. Ultima noapte a trecut şi ultima zi a venit. Mai sunt câteva ceasuri şi orologiul portului va suna prelung moartea mea...

ﷲ

Era azuriul mãrii îngheţate precum focul ce mistuie o corabie în miez de noapte. Stãteam la masa grea de alabastru din dormitorul meu cand vãd pe fereastrã o fecioarã ca mãtasea alba umblând pe valuri. Ies din casã grãbit şi alerg dupã ea. Valurile îngheţateîmi trimiteau fiorduri de gheaţã pânã în inimã. Am ajuns, dupã ce soarele îşi ascunse razele şi fecioara iradia lumina-i salvatoare ca un far pentru corãbii, şi am cuprins-o în braţele îngheţate. Caldura rece a corpului ei alb îmi inunda simţurile, iar mirosul ei de violete şi levãnţicã erau ca o alifie pentru rãnile sufletului meu. A picat în braţele mele dându-mi sãrutarea ce-mi redãcãldura vieţii înãuntrul corpului. Buzele de diamante neşlefuiterau acum albe ca şi faţa ei. Am alergat cale demulte leghe pentru a ajunge acasã şi ajuns am aşezat-o in patul negru de abnos pe aşternuturile albe ca neaua ce o fãceau greu vizibilã. Am aprins focul în cãmin şi încet suflarea-I dulce a vieţii i-a inundat trupul adormit.

.ﷲ

-Iubite, vei mai trãi doar ca sãpetreci o noapte şi o dimineaţa cu mine!

.ﷲ

M-a chemat lângã ea şi trupul ei rece îmi inunda cu o cãldurã pasionalã simţurile. M-am aşezat lângã ea şi am cuprins-o în braţe. Buzele-i de diamant I se facuserã rubine iar ochii negri de ametist mã strãfulgerau… Cine era aceastã fãpturã coborâtã parcã din cer. Era EA, cea care îmi va purta sufletulmai departe… Aşadar trupul şi sufletul meu îi erau încredinţate di acea noapte…era ultima mea noapte.

Ca o strãfulgerare mi-a muşcat buzele precum tigrul polar ce îşi sfâşie prada şi m-a cuprins de la mijloc. Mâinele-I albe umblau pe pieptul meu azuriu şi se jucau cu piatra timpuli ce-mi atârna la gât: era Ea cea care o moştenea… încleştarea buzelor ei şi a mâinilor ce mã strângeau ca douã stânci prãvãlitede pe înãlţimi, patosul care îmi invada trupul, lumina caldãcare-mi deschidea sufletul şi dragostea imensã a fiinţei supranaturale storseserã din mine nimbul existenţei mele viitoare. Acum eram pregãtit sã mor. Luna mare şi galbenã îşi plângea secolele de veghe, iar soarele întârzia sã mai rãsarã. Stelele curgeau una câte una dezvãluind corãbiile ce plateau în larg. Universal se prãbuşea în mine şi odata cu mine. Daimionul acestei lumi dispãrea… se întorcea la creaţia sa, la zeul suprem al tuturor Universelor.

Zeiţa aceata trimisã de EL prãbuşise ultimul univers şi reuşise sãia nimbul ultimo care complete dominoul noii lumi ce va rãsãri din cenuşa celei vechi. Phoenixul cel mare şi cald numit de muritori soare va renaşte din propria cenuşã şi va da cãldura vieţii altor Universe.

.ﷲ

-Iubite,eu sunt trimisa, dar dragostea nepermisã este şi totuşi necuprinsã. Voi tãgãdui LUI şi te voi întoarce MIE!

.ﷲ

Feciora de mãtase albã se trezi şi somnul de moarte pe care îl dormea se transformã în cea mai dulce adiere a unui vânt de primavera ce dã viaţã imperiului gheţii şi-l sucombã pe acesta în iadul rece din care s-a nãscut.

Ochii negri se uitau îndelung la mine şi privirea îmi trecea prin toate ungherele sufletului. Atunci am atins mâna-mi azurie de pielea ei alba ãi tremurul puritãţii infantile o fãcu sã tresarã din catafalcul alb.

Sânii, ce dau viaţã naturii dupãiarna rece, îmi dau puterea de a supravieţui. Facuse aşadar sacrificial supreme, pierderea zeitãţii şi acceptarea morţii, doar pentru un lucru atât de mãrunt: dragostea ce mi-o purta. M-am renãscut dintre coapseleei de cãprioarã şi lumea s-a renãscut o data cu mine. Piatra de la gâtul meu, ce strãjuia timpul adusese eternitatea gheţii şi viforul amintirilor. Albeaţa ce înconjura totul era asemenea ei, fecioarei mele de mãtase alba. Şi totuşi, titanul ce va sã se nascã din pantecu-I mic, va pune sfârãit vieţii mele. Si totuşi ceva poate fi fãcut. Titanul nu vas ã se nascã niciodatã din pântecele ei pânã când eu, daimionul acestei lumi nu voi apune la lãsatul întunericului în dangãnul clopotelor corãbiilor din port şi trupul meu nu va fi purtat de nimfele sculptate pe baleniere spre central mãrilor. Creaţia vas ã stea pânã cãnd eu voi dispãrea…

.ﷲ

-Iubite, deşi am sacrificat totul, tu astãzi vei pãrãsi cu mine lumea aceasta!

.ﷲ

Un ultim sãrut, în dangãnul clopotelor, pe aripile nimfelor, spre central mãrilor…